IISUS CONTRA IISUS

coperta

 

IISUS CONTRA IISUS

de Gerard Mordillat

Autori: Gerard Mordillat si Jerome Prieur

Traducere de Gabriela Siclovan.

An editie :2007

Editia :I

Stoc :Disponibil

388 pag. Format 130×200. Legat. ISBN 978-9975-79-232-5

 

Fragment:

EVANGHELIILE, TEXT MINAT
Cititorul Evangheliilor se aventurează de fiecare dată pe un teren minat.
Riscul este legat de faptul că istoria lui Iisus ţine în mare măsură de imagine, or imaginile referitoare la Iisus subminează
textul. Prin intermediul catedralelor, al bisericilor, al muzeelor din toată lumea sau prin imageria populară, ajungem
să vizualizăm istoria sa, convinși că am fost, suntem și vom fi întotdeauna martorii ei. Cunoaștem istoria pe de rost: e vorba de copilul care se naște într-o iesle din Bethlehem, între un bou și un măgar, de Fecioara Maria, cea care-l ţine la piept, de Iosif, tâmplarul, tatăl său, de Magii veniţi să-l adore, de Ioan Botezătorul, botezându-l în Iordan. E vorba de cei doisprezece discipoli, de nunta din Cana, de omul din Nazareth
care mergea pe ape, înmulţea pâinile, vindeca bolnavii, săvârșea miracole și-l învia pe Lazăr. E vorba despre negustorii
goniţi din Templu, despre cei doisprezece comeseni ai Cinei, despre trădarea lui Iuda, despre arestarea de pe muntele
Măslinilor, despre judecata preoţilor, cu Pilat spălându-
se pe mâini. Apoi despre Patimi, despre Golgota și despre crucea uriașă, despre moartea celui răstignit și despre Maria copleșită de durere. E vorba despre Înviere, despre ridicarea din mormânt, despre apariţia în faţa pelerinilor din Emaus, despre Toma care nu crede decât ceea ce vede, apoi despre Hristos care se înalţă în slavă.
Trăim de secole în ritmul zilelor care marchează etapele destinului lui Iisus: Crăciun, Paște, Înălţare… Suntem, fără
14
să știm, protagoniști și spectatori ai dramei interpretate în numele lui. Respirăm și gândim în interiorul povestirii evanghelice,
împărtășind modelul, tragismul, morala, structura sa mentală. Credincioși sau necredincioși, atei sau agnostici, creștini sau nu, “Iisus Hristos” face parte din memoria, din conștiinţa și din subconștientul nostru.
Riscul provine și din aceea că nimic nu părea să-l consacre
pe Iisus unei notorietăţi dincolo de moarte: nu ne-a rămas nimic în urma lui, niciun semn, niciun document din epocă, oficial sau privat, care să-l menţioneze. El este subiectul unei opere în întregime postume, căreia îi servește drept inspirator
fără să-i fie autor. Cu alte cuvinte, Iisus e ceea ce alţii au făcut din el. Este un personaj pe care literatura l-a acaparat. Credincioșii vor vedea în asta acţiunea Sfântului Duh care i-ar fi inspirat pe evangheliști, în timp ce necredincioșii vor aduce în discuţie circumstanţele care-au făcut ca, în anturajul lui Iisus sau al celor care l-au urmat, să se găsească cineva care să-i povestească viaţa și moartea, în timp ce despre ceilalţi profeţi mesianici din vremea sa nu ne-a rămas decât cel mult numele. Contemporane cu primele portrete de la Fayyum și cu frescele de la Pompei, Evangheliile sunt adevărate arhive, referitoare la unul dintre nenumăraţii sărmani, sortiţi pe veci anonimatului. În ciuda limitelor lor, ele ne furnizează despre Iisus informaţii mult mai bogate decât am putea avea despre un neguţător egiptean, despre un ţăran sirian din epocă ori despre orice zilier, negustor ambulant sau vagabond din secolul
al XVII-lea.
În interiorul scrierilor canonice, al textelor recunoscute de Biserică: Evangheliile după Marcu, Matei și Luca, numite “sinoptice” pentru că le putem confrunta dintr-o singură pri15
vire, și Evanghelia după Ioan, se ciocnesc două tendinţe narative
opuse. Ele nu se pun de acord nici asupra locului nașterii, nici asupra duratei activităţii lui Iisus, nici asupra identităţii discipolilor, asupra miracolelor, asupra procesului, nici asupra
datei morţii sau a apariţiilor… Ar trebui, oare, ca, pentru atâta lucru, să respingem aceste documente, cu atât mai mult cu cât ele sunt doar “arhive interne” ale mișcării creștine? “Ce ar mai rămâne din Salamina dacă am «respinge» textele lui Herodot sau Eschil sub pretextul că cei doi sunt partinici? Ce-ar rămâne din Iisus dacă am «respinge» Evangheliile?”, se întreabă Pierre Vidal-Naquet.
Alte riscuri provin din faptul că, dincolo de aparenţe, deosebirile între scrierile recunoscute prin Canonul Noului Testament și scrierile respinse, “apocrife” (texte secrete), nu au la origine nici cea mai mică pertinenţă. Aceste diferenţe nu existau înainte de definirea unei “orthodoxia”, definire ce va avea loc între secolele II și IV, cu preţul negocierilor, al compromisurilor
și al demonstraţiilor de forţă. Fragmentul din relatarea Patimilor care constituie Evanghelia lui Petru, lista spuselor lui Iisus din care e compusă Evanghelia lui Toma vor sfârși prin a fi considerate eretice, spre deosebire de Evanghelia
după Ioan sau de Apocalipsa atribuită acestuia, care au evitat
o soartă asemănătoare. Cât despre dialogul filosofic propus în scrierea lui Hermas Păstorul, el a făcut parte din unele liste canonice, înainte de a fi exclus în cele din urmă.
Cu toate că poartă numele autorilor lor, Evangheliile n-au fost scrise dintr-un condei de numiţii Marcu, Matei, Luca sau Ioan, care se presupune că l-ar fi urmat pe Iisus pas cu pas, de la începutul misiunii sale de propovăduire până la răstignire. Evangheliile nu se identifică cu apostolii, pentru că cel puţin
16
una sau două generaţii le separă de ei. Oricât de pregnantă ar fi originea lor semitică, aceste povestiri ne-au parvenit, fără excepţie, în limba greacă, nicidecum în ebraică sau aramaică și cu atât mai puţin în latină! Înainte de a exista ca relatare, compunerea lor a început cel mai devreme la douăzeci de ani după moartea lui Iisus. Finalizarea lor trebuie să se fi întins pe o durată lungă, până la sfârșitul secolului I, pe mai multe faze și registre, într-un proces sinuos, pe care încercăm să-l dezlegăm pornind de la starea actuală a textului.
Evangheliile nu sunt opera unui singur om, ci a mai multora,
grupaţi sub autoritatea unei figuri emblematice, neidentificată
decât prin nume și neavând alte scopuri decât cele ale comunităţii sale. Iată de ce n-ar trebui să pierdem nicio clipă din vedere un fapt esenţial, cu consecinţe majore, dar prea des ignorat: nimeni nu poate preciza cu exactitate unde au fost scrise Evangheliile, nici când, nici de cine, nici pentru cine, nici împotriva cui. Departe de a ne oferi un răspuns, textele comunică mai întâi între ele, în acea perioadă deosebit de agitată pentru iudaism, reprezentată de a doua jumătate a secolului I.
Evanghelia a fost mai întâi orală și nimeni nu se gândea să fixeze litera sa în scris. Odată scrise, Evangheliile n-au fost menite să devină perene, traversând secolele pentru a ajunge până la noi. Libretele evanghelice au fost și sunt încă, prin funcţia lor liturgică, “scenarii”, argumentare, un ansamblu de fapte concepute spre a fi interpretate, dezvoltate, prelungite, transformate. Evangheliile reprezintă o literatură care adună în bloc toate genurile literare de care a fost nevoie pentru elaborarea
lor, genuri care nu pot fi nicicum reduse la unul singur.
Ele cuprind compilaţii, parafraze, citări, supraîncărcări, repetiţii, comentarii, digresiuni, controverse.
17
Textele evanghelice sunt, rând pe rând, relatări biografice,
fabule pioase, legende istoricizate, dialoguri, precepte morale, sfaturi practice, tratate filosofice, dar, mai presus de toate, sunt texte de propagandă, al căror obiectiv e să răspândească
credinţa, să atragă, să convingă, să convertească. Proiectul lor prioritar este să facă din destinatari credincioși. Textul reprezintă “cuvântul evangheliei”. Și totuși, dacă împăratul
Constantin nu s-ar fi convertit, la începutul secolului al IV-lea, antrenând apoi întregul Imperiu Roman și întregul Occident, cum am mai fi citit noi azi aceste relatări, în cazul în care nu cumva ele ar fi dispărut cu desăvârșire?
Trebuie ca textul să fie teribil de puternic, pentru ca să proiecteze până la noi, la nouăsprezece secole după redactare, trupul unui personaj real și imaginar totodată, numit “Iisus din Nazareth” și, odată cu el, fragmente de istorie. Acestea apar, ici colo, printre cuvinte, printre rânduri, transpar prin iluminare, precum Iisus cel Înviat s-a arătat discipolilor pe malul lacului Tiberiadei, fără ca aceștia să-l poată recunoaște de la bun început. Poate că lectorul avizat al Evangheliilor, ca și discipolii, ca și toţi creștinii, va fi îndemnat să recunoască istoria în text, acolo unde cititorul nedibaci nu va recunoaște nimic.
Cu adevărat, cum să nu fii tentat să consideri Evangheliile,
cronică pe patru voci a faptelor și a spuselor lui Iisus, ca pe o suită de pagini smulse din biografia sa? Ele adâncesc însă vertiginos prăpastia între Iisus cel “născut din femeie” și Iisus cel “născut din text”, cu atât mai mult cu cât el este multiplicat prin rolurile și misiunile conferite lui Hristos a posteriori de către autorii celor douăzeci și șapte de cărţi ale Noului Testament.
18
Iisus este rezultatul proiecţiei fiecărei comunităţi care îl recunoaște ca purtătorul său de cuvânt. Este Iisus cel după Marcu, după Matei, după Luca, după Ioan. Vocabularul evanghelic
amplifică la extrem perspectiva naraţiunilor. El evocă Împărăţia, Domnul Dumnezeul nostru, cele douăsprezece tronuri, “împărăţia universală” – ca într-o dramă elizabetană la care ar fi invitaţi să participe cei ce discern asupra adevăratei
identităţi a lui Iisus. Se spune că “mulţimile” îl urmează, deși am fi îndreptăţiţi să credem că numărul partizanilor săi era cât se poate de mic, că intrarea sa în Ierusalim nu putea fi decât “triumfală”, prezenţei sale la Templu i se conferă un rol “purificator”, amintind de Iuda Macabeul, liberatorul pământului
sacru al lui Israel. Dar aceste exagerări tendenţioase sunt minore comparativ cu exagerarea importanţei textelor ca efect al întregii istorii ulterioare a creștinismului.
Intenţia evangheliștilor n-ar putea fi, deci, aceea de a ne povesti istoria, ci de a-i conferi un sens. Pentru ei, istoria nu există dincolo de interpretarea sa teologică. Această concepţie
îi determină pe redactori să modifice ceea ce știau despre Iisus pentru a armoniza biografia sa cu obiectivul, respectând
sursele, dar învăluindu-le într-o reţea de referinţe care dă peste cap percepţia. Orice ar gândi unii, a despărţi legenda de realitate va conduce întotdeauna la o judecată superficială, prezumptivă, într-atât teologia și faptele sunt înlănţuite.
În mod paradoxal, tocmai lipsa de veridicitate a surselor creștine, eterogeneitatea, lacunele lor, contradicţiile, defectele și fracturile lor ne dau posibilitatea de a ne implica în text pentru a recompune timpul.
Textul Evangheliilor implică un dublu fundament, amestecă
în mod constant două realităţi anacronice: vremea lui Ii19
sus, în jurul anilor 30 ai erei noastre, în Galileea și în Iudeea, și cea cu care se confruntă moștenitorii săi în timpul redactării
acestor relatări, mult mai târziu, departe de Palestina. Lectura
textului implică, deci, detectarea acestui permanent joc dublu între ceea ce aparţine istoriei vremii lui Iisus și ceea ce ţine de epoca rescrierii, formării, redactării și apoi a editării cărţilor ce vor compune, în opoziţie cu Biblia ebraică, Noul Testament. Istoria factuală, despre care par a aduce mărturie Evangheliile, nu e poate decât un ecran care ocultează mizele profunde ale textului: cea doctrinală (de a fonda o interpretare),
cea genealogică (de a fonda o autoritate), cea liturgică (de a fonda un cult), cea polemică (de a fundamenta excluderile),
cea simbolică (de a fundamenta o apartenenţă). Așa cum ne reamintește Paul Veyne, istoria “ne face să ne confruntăm fără încetare cu lucruri stranii, în faţa cărora reacţia noastră cea mai naturală este să le ignorăm; departe de a constata că nu dispunem de cheia potrivită, nu sesizăm nici măcar că există o încuietoare de deschis.”
Riscurile sunt demonstrate și de faptul că, spre a traversa acest câmp minat, s-a constituit, în întreaga lume, un corp special de artificieri, care să descifreze cu răbdare semnele; cititori extraordinari, cum puţini se mai găsesc astăzi, capabili
să aprecieze miza unei cărţi după un singur cuvânt. “În exegeză,
aproape toate metodele se bucură de interes, cu condiţia de a fi mânuite cu umor”, spune cu modestie Charles Perrot.
Paradoxal, acest corp special de lectori provine mai ales din instituţiile creștine. Majoritatea celor ce au misiunea de a face să explodeze acest text, aparent atât de simplu, de evident,
în realitate deseori opac și chinuit, periculos pentru cei ce se apropie prea mult, pentru că le risipește certitudinile,
20
majoritatea, deci, s-au format și s-au oţelit chiar în interiorul Bisericii. Oare nu de aceea, secole de-a rândul, Biserica s-a opus cercetării, pentru ca, apoi, în disperare de cauză, să interzică
divulgarea rezultatelor, temându-se că, prin deminarea
acestor texte, credinţa însăși ar putea fi subminată?
Probabil că nu e cu totul întâmplător faptul că același cuvânt
deschide și închide biblioteca constituită din textele reunite
ale Noului Testament: cuvântul biblos, care trece în final de la singular la plural, de la carte la cărţi. Evangheliile sunt o incredibilă mașină generatoare de sensuri, de cunoaștere, de istorie, de credinţă, de îndoială, dar mai ales o incredibilă mașină generatoare de limbaj. A citi azi această carte înseamnă
a evita să te lași orbit de comentariile care i s-au substituit. Sunt construcţii, glose, interpretări, extrapolări produse de propria combinatorie a textului, care relevă un Iisus diferit, un Iisus născut din secole de lectură. “Experienţa unei lecturi pur literare a unui text evanghelic auce fără îndoială a pariu, remarca Jean Starobinski. Această lectură se adaugă oricărei exegeze anterioare, pe care o ignoră sau se preface că o ignoră. Nefiind nici lectura unui credincios, nici măcar cea a unui teolog de altă confesiune, ea ar părea inadecvată prin chiar exterioritatea ei. Exterioritate pe care n-ar compensa-o nici măcar închiderea în interiorul textului, pentru a încerca surprinderea
dinlăuntru a întregului sens. Pentru cel ce se dedă acestui exerciţiu, e o miză care-l pune la grea încercare. Va ști el să discearnă tot atâtea fapte semnificative pe cât a observat tradiţia exegetică?”
Nicio certitudine istorică, niciun adevăr știinţific, nicio schemă unică nu vor putea, o dată pentru totdeauna, să rezolve
problemele ridicate de text. Căci trebuie mereu schimbate
21
punctele de vedere, perspectivele, abordările, trebuie mereu să te opui relatării, să întorci textul pe dos, ca pe o mănușă, fără a pierde însă din vedere presupusa lui coerenţă. Răspunsurile
vor fi întotdeauna provizorii, parţiale, ipotetice, condiţionale,
deschise asupra unor noi întrebări, invitând fără încetare la a citi, a reciti Evangheliile, sfidând în permanenţă două prejudecăţi majore, care, dintotdeauna, perturbă abordarea
acestora: pe de o parte “raţionalismul”, care presupune proiectul evangheliștilor de a înșela cititorii pentru a-i aduce în Biserică, și, invers, “cristocentrismul”, care, proclamând că Iisus este Hristosul, pretinde a explica inexplicabilul și face din această certitudine cheia înţelegerii Noului Testament, fără de care textul ar rămâne eminamente ilizibil.
Evangheliile sunt, în fine, subminate de o fantomă mai imperceptibilă și mai misterioasă decât celelalte, fantoma cititorului,
auditorului, destinatarului. Noi ignorăm astăzi care era utilizarea concretă a cărţii, modul său de folosire. În locul papirusului cunoscut până atunci, inventarea codexului, acel mic caiet manevrabil, scris recto-verso, a facilitat propagarea Evangheliilor în toate mediile sociale, la orice nivel cultural, în toate regiunile mediteraneene, cu un succes extraordinar. Cititorul de altădată e pentru noi un frate și un străin. Noi nu mai citim astăzi cum citea el altădată, dar ochii noștri deslușesc, urechile noastre aud și buzele noastre rostesc, din nou, aceleași cuvinte.
Riscurile provin, în cele din urmă, și din faptul că, prin orice rând, prin fiecare cuvânt al său, textul Evangheliilor încearcă
să ne facă să uităm că este ceea ce este, adică o povestire
construită de la un capăt la altul. Riscant, pentru că logica
22
textului nu ni se mai relevă. Riscant, pentru că seamănă cu un puzzle din care lipsesc anumite piese, în timp ce altele par a fi în plus. Riscant, pentru că, la fel ca în scrisoarea furată a lui Edgar Poe, soluţia enigmei e totuși acolo, sub ochii noștri, în text, în această carte pe care toţi cred că o cunosc și nimeni n-o mai citește, în această carte pe care trebuie să învăţăm să o citim. Să o citim ca pe o carte.
Ne-am referit constant la:
— ultima ediţie a Bibliei din Ierusalim (Editura Cerf, 1998) pentru cea mai mare parte a citatelor din Vechiul și Noul Testament;
— Sinopsa celor patru Evanghelii stabilită de P. Benoit și M.-E. Boismard (Editura Cerf, 1990).

download .pdf

Advertisements

1 Response to “IISUS CONTRA IISUS”


  1. 1 atent February 28, 2008 at 4:23 am

    Inainte de a fi comentate, evangheliile ar trebui intelese iar o parte din continutul lor preluat ca practica de viata.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s




August 2007
M T W T F S S
« Jul   Sep »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Blog Stats

  • 11,461 hits

%d bloggers like this: